Am constatat, chiar în cursul acestei campanii, un lucru foarte interesant: marele public nu simpatizează lumea politicii, regulile ei, dar pe de altă parte vine un moment în care marele public îţi cere doar să câştigi. Nu contează cum, nu mai au importanţă mijloacele. Şi e logic să se întâmple asta.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, vorbeşte pentru prima dată, într-un interviu acordat lui Marius Tucă, despre relaţia cu mama sa, despre experienţa de tânăr profesor navetist la Soleşti, despre naşterea sa ca politician din ceaţa zilei de 29 ianuarie 1990.


de Marius Tucă


● Marius Tucă: Domnule preşedinte, v-aţi pregătit pentru interviul ăsta sau aţi venit relaxat?

● Crin Antonescu: Nici nu m-am pregătit, dar nici n-am venit relaxat.



● Marius Tucă: Vă fac o promisiune de la început, că va fi cel mai greu interviu pe care l-aţi dat vreodată, dar şi cel mai bun.

● Crin Antonescu: Să vă ajute Dumnezeu!



● Marius Tucă: Şi pe dumneavoastră! Aţi fost crescut doar de tatăl dumneavoastră, pentru că părinţii s-au despărţit când aveaţi 3 ani...

● Crin Antonescu: Da. De tată ca titular. Au mai dat o mână de ajutor şi vreo două mătuşi şi sora tatălui meu, care era şi naşa mea de botez, un uşor substitut de mamă.



● Marius Tucă: A fost greu să creşteţi fără mamă?

● Crin Antonescu: Da, dar mi-am dat seama foarte târziu. La momentul respectiv n-am resimţit ca pe-o grozăvie asta. Copiii au o uriaşă capacitate de adaptare.



● Marius Tucă: Când aţi simţit că v-a lipsit mama şi că ar fi fost bine ca mama să fie lângă dumneavoastră?

● Crin Antonescu: Cred că acum vreo zece ani, nu mai devreme.



● Marius Tucă: Deci foarte târziu, pe la 40 de ani...

● Crin Antonescu: Foarte târziu, da, când am înţeles că multe lucruri din simţămintele, atitudinea şi comportamentul meu au această limită. Foarte târziu.



● Marius Tucă: Aţi avut o discuţie cu ea după atâta timp, să lămuriţi lucrurile astea?

● Crin Antonescu: Da... avem relaţii normale de multă vreme...



● Marius Tucă: Nu e vorba de relaţii, vă întreb dacă i-aţi spus lucruri pe care nu i le-aţi spus niciodată până atunci şi aţi fi vrut să i le spuneţi, lucruri pe care fiecare dintre noi vrea să le spună părinţilor, fiindcă n-a apucat, fie că era vorba de adolescenţă sau...

● Crin Antonescu: N-am avut pe subiectul acesta o discuţie profundă, probabil din cauza mea, care am evitat-o mereu. Eu n-am nici un resentiment faţă de mama mea, dimpotrivă, am compasiune pentru că suferinţa ei a fost incomparabil mai mare decât a mea, dar probabil că un instinct de conservare de un anumit fel m-a făcut să evit o discuţie foarte profundă, care s-ar putea să nici nu fie foarte relevantă.



● Marius Tucă: Dar nu puteţi să spuneţi c-o iubiţi...

● Crin Antonescu: ... Domn'e, eu sunt un om care iubeşte multă lume...



● Marius Tucă: Nu, aici e vorba de mama, nu e vorba de multă lume.

● Crin Antonescu: Ţin la ea şi e, cum să spun?, o persoană apropiată, chiar dacă o văd foarte rar. Dar nu e, şi probabil nu va mai apuca să fie, o relaţie naturală, completă, fiu-mamă.



● Marius Tucă: Dar cine a ţinut locul mamei dumneavoastră?

● Crin Antonescu: Pesemne că nimeni. Nu cred că locul unei mame poate fi ţinut de altcineva.



● Marius Tucă: Da... Trecând peste episodul ăsta, care cred că defineşte cumva personalitatea dumneavoastră...

● Crin Antonescu: Nu ştiu dacă o defineşte, dar cred că o influenţează.



● Marius Tucă: ... Chiar dacă mama dumneavoastră a lipsit, cred că asta v-a întărit într-un fel. Aţi primit un post de profesor într-un sat vasluian, comuna Soleşti.

● Crin Antonescu: Da.



● Marius Tucă: Spuneţi-mi care a fost cea mai importantă învăţătură pe care le-aţi transmis-o copiilor de acolo. Câţi ani aveaţi când aţi fost trimis acolo?

● Crin Antonescu: 24-25 de ani. Mi-e greu să aleg, nu ştiu ce le-am transmis cu adevărat. Eu am încercat...



● Marius Tucă: Ce aţi reuşit, sau ce aţi simţit?...

● Crin Antonescu: Acolo constatai mai întâi de toate izolarea. Puţini copii ştiau că există oraşul Bucureşti.



● Marius Tucă: Ceauşescu...

● Crin Antonescu: Nu, Ceauşescu nu avea nici tablou în şcoală, satul era atât de izolat încât nu exista tabloul lui Ceauşescu în şcoală, ceea ce sigur că nu mă deranja...



● Marius Tucă: Asta a fost o remarcă politică.

● Crin Antonescu: Copiii nu aveau foarte mult contact cu ce era dincolo de orizontul satului. Cei mai mulţi nu-şi aveau părinţii acolo, părinţii erau plecaţi la muncă în Constanţa, Braşov, ei stăteau pe la bunici şi eu am încercat să le transmit ideea că există şi altceva şi că fiecare are o şansă, trebuie să încerce.



● Marius Tucă: Locuiaţi acolo, în comună?

● Crin Antonescu: Făceam o navetă săptămânală.



● Marius Tucă: Cum era? Eraţi izolat de lume? Plecaseţi dintr-un oraş, care era sentimentul dumneavoastră într-o localitate atât de izolată şi de săracă?

● Crin Antonescu: Nu mă deranja foarte mult, sărăcia era relativă pentru că, până la urmă, o bucată de pâine, mai precis mămăligă, o găseai. Nişte ouă, alte lucruri.



● Marius Tucă: Vă aduceau copiii ouă, găini, sticle de vin?

● Crin Antonescu: Nu, copiii nu aduceau, iar sticle de vin nu puteai să găseşti, pentru că vinul, ca şi pâinea, era o raritate... împărtăşanie! Mămăliga şi ţuica erau mai răspândite. Dar eu am luat partea bună a lucrurilor. Am acest talent.



● Marius Tucă: Ce aţi învăţat dumneavoastră din această experienţă, ce aţi învăţat de la copiii aceia?

● Crin Antonescu: Am învăţat că poţi să fii fericit, că poţi să trăieşti din plin cu foarte puţine lucruri materiale la îndemână. Am învăţat eu, care nu sunt un mare iubitor de natură, să gust peisajele. Că dacă trebuie să mergi 7 kilometri până dai de primul mijloc de transport în comun, le guşti, şi erau chiar foarte frumoase. Şi că, probabil, a fost prima mea experienţă de felul acesta, că inteligenţa n-are nimic de a face cu informaţia. Există inteligenţă cu oricât de puţină informaţie. Am văzut acolo copii care nu ştiau că există tren, nu văzuseră tren, nu ştiau care e capitala ţării, dar care erau deosebit de inteligenţi. Şi după aceea că, de asemenea, bunătatea, ca şi inteligenţa, bunătatea sufletească este răspândită independent de strategiile dezvoltării.



● Marius Tucă: Care a fost prima lecţie pe care le-aţi predat-o? Mai ţineţi minte?

● Crin Antonescu: Am vorbit tot timpul acolo mai puţin despre istorie sau despre ce mai predam noi, pentru că oricum condiţiile erau speciale - se predau simultan a cincea cu a opta într-o clasă, a şasea cu a şaptea - şi mai mult despre lucruri simple, de viaţă. Că e o ţară, că există Moldova...



● Marius Tucă: Dar departe de a fi o lecţie clasică de istorie...

● Crin Antonescu: Păi nu, că nu erai nebun să vorbeşti despre Cezar când ei nu ştiau că există... Dar poţi oricând să înveţi ceva pe oricine.



● Marius Tucă: Şi care era sentimentul când v-aţi văzut acolo izolat, ca profesor tânăr, la 24 de ani? Vi s-a părut că soarta, viaţa au fost nedreapte cu dumneavoastră?

● Crin Antonescu: Nu, nici un moment. V-am spus că eu am un talent de a lua partea plină a paharului chiar când e o picătură şi paharul e cam găleată. În prima seară când am înnoptat eu acolo...



● Marius Tucă: Era vară, era frig?

● Crin Antonescu: Nu, era septembrie mai târziu şi era destul de rece. Exista un imobil, o casă, care fusese dispensar în perioada interbelică şi grădiniţă până cu vreo şase ani înainte de a ajunge eu acolo. Deci de şase-şapte ani era părăsită. Avea înăuntru un pat, o sobă. Ţin minte că o femeie foarte de treabă, care era directoarea şcolii, mi-a trimis nişte copii cu nişte lemne şi am făcut un foc. Dar într-o teracotă neîncălzită de şapte ani era ceva mai greu. Dar problema era alta. Eu stăteam liniştit şi citeam, citeam "Numele trandafirului", Umberto Eco, până s-a stins lumina. E, când s-a stins lumina, m-am dus la primul vecin să cer nişte lumânări. Primul vecin era chiar preotul, care se afla disciplinar trimis acolo, şi mi-a dat lumânări. Dar nu mi s-a părut în nici un caz o pedeapsă, ci doar o experienţă interesantă. Lumina se stingea şi la oraş.



● Marius Tucă: Aţi spus mai devreme, m-a făcut să tresar, că nu sunteţi un iubitor de natură.

● Crin Antonescu: Nu, mie îmi plac mulţimile, stadioanele, străzile.



● Marius Tucă: Perfect pentru un politician care vrea să ajungă preşedinte!

● Crin Antonescu: Cred că e singurul lucru din structura mea care se potriveşte cu sportul ăsta.



● Marius Tucă: În campania electorală prin coclauri, pe la ţară, care era sentimentul? Nu era oraş, nu erau mulţimi, oameni puţini...

● Crin Antonescu: O campanie electorală nu-ţi permite de fapt să intri în contact cu oamenii.



● Marius Tucă: Nu? E foarte interesant ce spuneţi.

● Crin Antonescu: Pe fond. Într-o campanie electorală oamenii vin fie pentru că îţi sunt susţinători, fie de curiozitate, fie trec pe acolo... N-ai timp şi nu există nici din partea lor în mod real interesul acesta, în afară de câţiva care îţi povestesc nişte necazuri. E un fel de ritual. Dai mâna, zici o glumă.



● Marius Tucă: Nu vă place asta, nu vi se potriveşte.

● Crin Antonescu: Îmi plac grupurile mari şi să mişun printre ele, da. Dar n-am să confund niciodată o campanie electorală cu comunicarea adevărată, campania asta aplicată de care vorbim, directă, fizică. Continuarea pe http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/crin-antonescu-am-intrat-in-politica-pentru-ca-m-am-enervat-542566.html