Răcoarea mirosea a mere demult coapte,
Umbra avea gust de levănţică şi haine tradiţionale,
Sfinţii mă priveau cu reproş din icoanele răscoapte,
Se crăpase lemnul de atâta stătută aşteptare.
Trosnea parchetul vechi sub paşii mei de patimi,
În întunericul casei care îmi amintea copilăria,
Cu o nostalgie dătătoare de stele în lacrimi,
De poveşti grele de strigoi ce-nvechiau argintăria.
Perdelele nu fâlfâiau, nu se amestecau, tăceau,
Albe ca varul din dimineaţa când am visat
Copilul înecat în bazinul cel mare, nu mişcau,
Când bunicul mi-a spus că nu s-a întâmplat...
Zidurile nu se crăpaseră, iarba nu crescuse prin podea,
Doar clienţii care strigau împotriva secetei
O lustruiau zi şi noapte cu tălpile lor,
Ca să păstreze mirosul de mere coapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu