Ploua atunci ca la sfârşitul lumii,
Strângeam din ochi, să-mi curgă ape-n cale,
Lătrau potăile şi chiar urlau a jale,
Iar eu strângeam cisterne pe acoperişul lumii,
Cu genele uscate de atâta aşteptare,
Mă pregăteam să fac din nori o degustare,
Să înfloresc prin africi deşerturi trandafiri
Şi-n plescăit de ape,să ne scăldăm puțin,
O spumă ca de halbe se revarsă-n canale,
Alcovuri putrezite ieşeau pe la ferestre,
Într-un oraş incert,cu şolduri conjugale,
Furtunile tăcute se limpezeau ecvestre,
Scriam în piept concepte,cu inima prea udă,
Desfăşuram imagini de lirică rotundă,
Şi izolat de semeni de jgheaburile pline,
Lăsam cearcănele zorilor pe deasupra norilor,
Să îmi coasă o răceală aleasă din vitrine,
Cu calvacadele ironice de acvatice praline,
Apoi cu cerul gurii răcit de cerul negru,
Mă îndreptam de şale şi m-adresam integru:
Dă,Doamne zăpezi în Rai,
Să-ţi ştiu genunche şi guturai,
Să se holbeze îngerii lui Petru,
Să-mi dea şi mie o haină mai de fetru.
Şi atunci sfârşitul lumii s-a prezis,
Să fie mai târziu, doar dinadins!
Oamenii aveau în sânge dorul de Apocalipsă,
Ca şi când din cauza fluturilor galbeni ne râde foamea,
Când fideli zăpezii,lăsăm urme-n starea
De amăgiţi ai sorţii,folosiţi din scutec,
Deşi nici o gropa nesăpată-n drum
N-ar primi înţeleptul ce-i rănit acum...
La numita Eva s-a trezit Adam
S-o sacralizeze fără paravan,
Iar dacă iubirea se ascundea-ntr-un măr,
Omul cu preludiul, mirosind sindrom,
A fugit de acasa într-o sfântă lipsă,
Ce ne aminteşte de Apocalipsă.
Dar fiindcă aţoasă experienţă avea,
Se ascundea prin bozii şi se însera
Într-un peisaj de pictorial,
Arhetip turistic,deci deloc banal,
Care costă mult,astăzi chiar o viaţă,
Din cer la pământ,noapte,dimineaţă,
Conştientizare a marii prostii
A născut relaţii, cu prunci mai întâi ,
Ucişi de rău, din prea multă muncă,
Că-n Apocalipsă e mereu osândă,
Deci să nu ne mire că-n sânge purtăm
Chiar Sfârşitul Lumii şi îl tot cărăm
Prin pământ şi bulgări, astăzi este scurs
De la un copil la bunic apus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu