Părelnica noastră economie de piaţă a întors pe dos
mecanismul tradiţional al promovării critice a valorilor
în poezia românească. „Cine are bani” 1-a înlocuit pe
„cine are talent”. Cine are bani îşi publică volumele
n serial, ca pe telenovele, cine are bani îşi închiriază
la preţ de second hand un critic ros de molii, dispus
sa-şi pună numele la bătaie, cine are bani îşi rezolvă
recenzarea operei în publicaţii onorabile, în ale căror
redacţii se împleticesc personaje nerăbdătoare să audă
pocnetul dopurilor sticlelor de şampanie. Alţii scriu
de bine din milă, câţiva din spirit de gaşcă, alţii pentru
a administra balcoanele poetesei, destui pentru a-şi
asigura convieţuirea cu diverse instituţii culturale în
care se face trafic de influenţe, inclusiv politice. Iluştri
contrabandişti de poezie şi prea mulţi amatori de
indulgenţe i-au convins pe tarabagii că poezia nu are
valoare de piaţă, ci doar valoare de întrebuinţare.
Atunci, la ce bun încă un volum de poezie? La ce-i
trebuie lui Ionel Muscalu? El ştie care sunt culoarele pe
care aleargă rupţi în coate făcătorii de versuri şi criticii
lor îndoiţi de foamea de absolut orice, însă îşi leagă
speranţele de credinţa că prin ieşirea de sub teasc va
scăpa de incertitudine dacă vreo doi - trei maeştri îşi
vor da verdictul. Probele pe care le-a trecut până acum nu au fost nici lecturi într-un cenaclu respectabil şi nici
întâlniri ritualice cu vreun demontator de versuri. Ionel
Muscalu doar a luat mai multe premii pe la concursuri
literare, făcându-şi gloria printre prieteni, colegi, vecini şi mai ales în serile cu Merenghi. Constrângerile vieţii
l-au abătut de la linia dreaptă a căderii în patima poeziei,
dar chiar din această deviere s-au născut succesele lui
profesionale. Aşa că, pentru el, ieşirea în public din biroul
în care locuieşte deloc poetic nu are ce să compenseze,
ci este mai degrabă un soi de examen radiologic: Ionel
Muscalu vrea să se vadă poetul din el.
Doldora de cultură, ironist deseori cu periferiile
subculturale care ne invadează ca iedera, Ionel Muscalu
nu-şi mai este suficient sieşi, nu se mai ajunge cu ce are şi s-a decis să treacă riscant într-o carte. Renunţă la
liniştea de sine şi se înfăţişează public sub masca jocului.
Se situează voluntar într-un subtil post-modernism
în care faptul că regulile nu mai au căutare devine
simulacrul unei decizii. Vârstele sale au fost tot atâtea
vârste ale poeziei, într-o succesiune în care straturile
s-au surpat, astfel încât nu ne-am mira dacă în ordinea
arheologică a stărilor sale, baladele de acum vor fi
descoperite undeva la începuturile timpului poeziei.
De aici şi impresia că Ionel Muscalu ne oferă doar
drumul căutărilor sale, poate un drum înfundat de
lăstărişul pădurii tinere, poate un drum al rătăcirii prin
tufişuri de provincie. Însă nu este oare mai important a
te afla pe drum decât a sta confortabil într-o mansardă
la capătul liniei?
Ionel Muscalu, spirit olimpian din fire, s-a decis săşi
măsoare valoarea. Îşi încredinţează destinul poeziilor
sale. Impresia lui e că se aruncă atletic într-o groapă cu
lei din care crede că mai scapă numai dacă se va face
gladiator cu plasă şi trident. Se şi întrevede citit de
academicieni şi recitat de criticii cu catedră. Să-i spunem
de pe acum că fuga e mai sănătoasă? Sau să-l lăsăm să
treacă prin şirul iniţiatic al dezamăgirilor? Orice s-ar
întâmpla, după apariţia acestui volum viaţa lui Ionel
Muscalu nu va mai fi ca înainte. Vinovaţi suntem noi,
toţi cei care îl lăsăm să-şi ducă fapta până la capăt.
Dar mai vinovaţi şi chinuiţi de şoapte vor fi cei care vor
tăcea.
prof. dr. Constantin Stoenescu
P.S. Aveti cuvantul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu