Un copil a avut marele curaj să scrie poezie. Ba, mai mult, mi-a trimis-o mie, ca voi să-i spuneţi dacă are talent sau nu. Aşa că, după o discuţie cu părinţii copilului de clasa a V-a, vă propun spre lectură una dintre poeziile trimise. Cam triste pentru o asemenea vârstă, dar şi eu am scris prima dată tot despre moarte, fiindcă iubeam viaţa. Apoi, vom mai bloga!

, Diana Rebeca

Nemurirea nu există...

Aud muzica-n surdină,

Aud paşii trecător,

Aud cântecul de leagăn ,

Ce odată mi-l şopteai.

Aud iar cugetul morţii,

Ce odată ţi-l doreai.

Şi văd zarva mare-n curte,

Oameni fug încoa şi-n-colo.

Văd pe toată lumea tristă

Care plânge dorul rouă.

Jalea creşte peste tot...

Nu mai pot, nu mai suport

Fericirea ca s-o port !

Şi tristeţea mă îmbracă ,

Nerăbdarea mă atacă .

Şi din rău în şi mai rău,

Văd din nou, drag, chipul tau.

Erai tristă. Asta simt.

Cu tristeţea nu m-alint,

Vraja morţii nu o s-o mint.

Veşnicia te îmbată

Şi surâsul nu ti-l iartă,

Nici de plâns nu izbutesc,

Rămân gol, încremenesc.

Amintirea umbrei tale ,

Este-acum doar dor şi jale.

Ca şi tine vreau să mor!

Amintirea vieţii tale

Este-acum o pomenire,

Este ca într-o poveste,

Atârnăm de-un fir subţire,

În care zâna nu mai este,

Fiindcă nu dădeai de veste

Faptele tale măreţe .

Nu mai pot să simt căldura

Siluetei tale mândre,

Nu mai pot vedea iubirea

Ce-acum faţa nu ţi-o umple,

Nu-ţi pot auzi surâsul,

Acum văd doar, numai umbre.

Nu-ţi văd privirile scumpe.

Eu te strig – tu nu răspunzi,

Eu te strig - „Oare m-auzi?”

Moartea te-a răpit hoţeşte,

Ţi-a smuls viaţa mişeleşte,

Chiar de te-am iubit orbeşte,

Dor de rai mă pridideşte!

26 februarie 2011