PE LÂNGĂ OBOR

În semn de pocăinţă

Îmi las obolul,

În vileag dau întreaga-mi fiinţă,

De unde-ncepe azi Oborul

Şi până-n deal, la Grădiniţă.

Cu ţigănie şi bluze-nflorate

Cu muzici tari, căruţe, Mercedesuri,

Chivuţe dând dovezi de bunătate

Şi suflete retrase în eresuri.

Cu hotărâre trec calea ferată

Pe Mărăşeşti, în ceată revărsat,

Colindă a copilăriei, preferată,

Când ne-ndopam cu fructe de furat.

Abandonata lume-a fanteziei

Răsună-n minte ca o izbăvire,

Crescui de pe Şelarii ospeţiei

Spre Bucureşti adăugându-mi fire.

Un obicei ce presupune vinul,

Ulcele noi, un monolog şi nume,

Îl ţin şi azi ai mei în scrinul

Purtat prin viaţă-poză din albume.

Şi îndrăznesc să-mi amintesc de bine

Copilăria şotiilor fine!

Era o moară, ce mai este încă,

Erau ţărani şi bâlciuri câteodată,

De mici şi-ngrămădeală totodată.

Eu ard mocnit în zaţul amintirii,

Când molcom întâlneşte soarta dorul.

Vinul, ţiganii cu „spoie tingirii”

S-au dus, pe unde-ncepe azi Oborul.