Cântarea unei măreţii: Să închinăm o odă poporului japonez!

Crede cineva că putem să ne sacrificăm  mereu,

Că putem să nu ne întoarcem acum la Dumnezeu,

Că acum nu avem lângă noi îngerii  mereu păzitori,

Că a fi român este  întâmplător?

Că  nu mă doare timpanul şi nu pot să strig,

Că ideea mă doare, de dor şi de frig,

Că mă arde zăpada căzută nipon,

Că simt cum mă pierd acum, când răstorn

Toate tăcerile, strigătele, luminile,

Când nimic nu mai are logică în nimic,

Deşi noi am vrea ca timpul să se ghemuiască

Într-o cultură de ama, perle şi ceai,

Nu în dispute culturale cu verbul mai ai!

Fiindcă oamenii aceştia nu plâng nici un pic,

Pentru că nu-i interesează publicitatea,

Diluarea sufletului sau neputinţa verbului a fi,

Nici atunci când în japoneză înseamnă a trăi...

Am învăţat cu toţii şi cerul şi oceanul,

Văzându-i cum se luptă nerătăciţi cu valul,

Cum vin din lacrimi calde să-nfrunte şi zăpada,

Copii de nouă ani ce îşi împart corvoada

De a-şi căuta părinţii prin mormane de lux,

În care zac mansarde  şi maşini în reflux,

Fiindcă la piept speranţa le bate mult în sept,

Copilul acesta care ieri n-avea griji, ci drept,

Care azi mai visează, plângând în gândul lui...

Fiind în fapt şi el... un pui,... al lumii pui.

Eu plâng, mă doare tâmpla, obrazul nu mă ţine,

Copilul mi-l privesc la pieptul meu şi-i bine,

Văd de departe cerul şi sarea lui mă apasă,

Văzând copii niponi care nu mai au casă,

Mă încovoi de clocot, mărturisesc şi-s trist,

Cer azi, uman, din suflet, să cred că mai exist,

Să ajutăm copiii, bătrânii şi săracii,

Să dregem optimist, gândind acum ca dacii!