joi, ianuarie 31, 2013

Poem de alb


















Paharul e pe jumătate plin,
Iar ziua aceasta-i tot la jumătate,
Prin lume cauţi încă al tău destin,
Când orizonturi porţi în ochi,  pe pleoape.

Te uiţi  în carte, arde-o dimpreună
Cu acel tablou votiv, ce ţi-l doreai,
Rescrie cartea şi pictează o lună
Autoportretul , fă-l cum meritai!

Prea omnivor sădești perfecțiunea,
Paradoxal tot crezi în albul cerb de odaie,
În azurul deltei, nuferi cresc doar lunea,
Când tu renaști galactic din văpaie.

E simplu să-ţi înșir  banalități,
Să sparg paharul, poate să ţi-l beau,
Dar respirat în clandestine nopți
Atâtea vise împlinite îţi dau.

Îmi amintesc de iarna –n care te nășteai,
Era zăpada ca un vis din rai, când tu strigai,
Îmbogățind speranța,  că totul poate fi ades iubit,
Cu zilnice experiențe azurii, turnai în clipă albul dăltuit.





miercuri, ianuarie 30, 2013

CLOPOTE














Lanţul florilor întrerupte,

Cătuşa ce doare într-un oraş mic,

Oraş cu stejari şi salcâmi

Şi clopote de biserici,

Chipuri de oameni asemeni nouă,

Toţi aşteptând de undeva

Inima care-l toarnă pe Dumnezeu

În forme de lavă,

Serii de câte două erupţii acordate

Pe câte un „te iubesc» zbuciumat.

Cu ochii

La tine mă pot uita cântec înserat.

Aştept scrâşnetul vioriu.

Ţine minte pogorârea din Fiu.

Clopotele rămase peste oraş,

Cu salcâmi şi stejari,

Singure alături de oameni.

Luxul lecturii: Mărturisitorul


Gândul nerostit al celor mai mulţi poeţi este acela de a ascunde, sub perdeluirea vorbei atent alese, ceea ce vor, de fapt, să spună. Aşa s-au născut metaforele şi parabolele. Instinctual, poetul are ceva din fragilitatea cuvântului cu care lucrează. Rareori el cutează a zice răspicat ceva anume. Forţa lui stă în sugestie, necum în tăria rostirii. Ionel Muscalu procedează altfel. Mărturiseşte, dintr-o suflare, ce are pe suflet. şi are destule. Iubire, înainte de orice. Dar şi amintiri, şi prieteni pe care nu se sfieşte a-i evoca şi a-i numi, întâmplări, experienţe pilduitoare, locuri ce i-au marcat trecerea prin vreme. Mărturisitor fiind, ştie să povestească, ceea ce nu prea este la îndemâna poeţilor cu pretenţii de fantazare rimată şi/sau ritmată. Din acest unghi de vedere, Ionel Muscalu e din familia lui şerban Foarţă şi Emil Brumaru, fără a atinge, încă, virtuozitatea acestora şi nici extravaganţele care fac deliciul scrierilor mentorilor săi, în preajma cărora îşi cantonează poezia. Fără a fi un ascet al comunicării directe, poetul nostru este ceva mai retractil, dar la fel de atent la subtilitatea sensurilor, punând toată miza pe lirismul curat, pe distilarea vocabulelor. Ionel Muscalu are căldură şi tandreţe, nerv şi retorică. Poet de veac XXI, fără a se lăsa sedus formal de postmodernismul care pare a-i fi, mai curând, structural, el este o voce distinctă şi clară, pronunţându-se verde şi deschizându-şi, fără eziutare, sufletul. Forţa scrisului său stă într-o tensiunea lăuntrică aparte, pe care ştie să şi-o etaleze dezinvolt. Cam acestea ar fi consideraţiile care au alcătuit postfaţa semnată de mine la cea de-a doua ediţie a volumului „Baladele oraşului meu. Chipuri de prieteni”, apărută în primăvara acestui an la Editura Pelican şi urmând unui alt volum, „Războiul cailor pe pereţi”, tipărit ceva mai demult. Ionel Muscalu este încă foarte tânăr (n-a împlinit 35 de ani), dar are peste un deceniu şi jumătate de când scrie. A început ca jurnalist – şi am a mă felicita că i-am acordat, de la început, toată încrederea. A făcut şcoli multe, a umblat prin mai toată lumea largă, dar na încetat să cizeleze la versuri Băiat de la ţară, din împrejurimile Giurgiului, a prins drag de acest oraş mic şi i s-a dăruit. Între poemele care deschid cartea la care mă refer se numără şi acest frumos „început”: „Voi scrie o carte cât o lună plină,/ Vărsată în balsam de lemn de tei,/ Prin florile de crin, bujor şi iasomie/ Te voi purta de vrei sau de nu vrei.// Voi prinde chipuri de prieteni dragi/ în acul unui spirit de busolă,/ Maşini şi guşteri, pălării şi paji/ Te-or îmbăta, cu chihlimbar de vin, o oră.// Voi ninge valuri simple prin insule de zahăr/ Pe care Dunări şipot leneacă- n primăveri,/ Cu aripi de mătase eu voi aprinde paseri,/ Din veşnica pădure de sălcii, plopi, dureri.// Tichie de cireşe voi pune la ureche/ Statuilor din parcuri în verile de basm,/ în douăzeci de serii voi face nepereche/ Solzoşii peşti din piaţă pe un grătar cu astm.// Privirea-mi de colinde din seri precipitate,/ Fugită ca şi vântul prin mirodenii fix,/ Va creşte mânji din barbă şi pepeni din citate,/ Uitândumă- n departe cu ochiul meu de lynx.” „Talerul de ierburi al copilăriei mele” este o altă evocare lirică, cu sonuri din Labiş:”Am iubit copilăria ca pe o femeie devreme şi nebună,/ Am împănat-o cu dezmeticiri şi simţuri,/ Am pierdut-o în verdele pădurilor sterpe/ Din câmpia Burnazului şi din lunca Dunării,/ Foşnind din frunzele plopilor ca din fustele căzute./ în această umbră răcoroasă, dar nejilavă, în care/ Crapi şi somni se prindeau în cârje de japcă,/ Am învârtit pământul de la un cap la altul/ Ca pe un fus, ca pe ciorchinii de struguri furaţi./ Femeie sensibilă şi debilă, copilăria mea,/ De câinii lupi ai miliţiei şi de biciul paznicilor,/ Am iubit-o cu inima urlând printre vaduri,/ Prin vârtejurile de ciocârlii ale neumbrei,/ Peste gorgane şi măguri, prin răstoace,/ Femeia-mac, copilăria mea aprinsă, voluptoasă,/ Am însângerat lanurile de grânele adolescenţei/ Cu fugi de faun prin pietrele căii lactee,/ îmbrăţişându-mi trupul slab cu liliac şi măceşe./ Am iubit copilăria îmbolnăvită de contrarii,/ Strident şi zvâcnit. Am iubit copilăria ca pe o femeie.” Teribilistul melancolic, însetat de viaţă şi având Esenin în sânge scrie fără şovăire şi nescrâşnit despre „Prăsila miriadelor de stele, un cer neschimbător”: „Roşeşete poezia prinsă în bordele/ Cu muzele mai despuiate decât crezi,/ Cu pumni în ochi, orgii şi cu sechele/ Pe care nu le văd şi nu le vezi./ Un sân altoi, o rădăcină scursă,/ Un zâmbet muşuroi nefericit,/ Piraţii vieţii-ntunecaţi acuză/ Confuziile unui tânăr mag vestit./ Lăcaş al spendidelor minţi, bacante/ Ce poartă-n al lor sân un Bachus dus,/ Stihii scăpate de la miazănoapte/ Aduc veşmântul ce tu i lai pus./ Folos nedezlipit de fantezie,/ Prăsilă-a miriadelor de stele,/ Un cer neschimbător de poezie/ Mai înduleceştea mele clipe grele.” Trăit printre „tâlhari şi cuţitari, bouari şi bivolari”, tânărul nostalgizează vremurile vechi în care „se bea vârtos” în cârciuma „La patru pietre”, unde băieţandrii îşi parcurgeau lecţiile de iniţiere în bărbăţia dură, privind cu atenţie şi jind la cei din preajmă, cum ni se povesteşte în „Setea de vară”: „La Patru pietre e o vară dură./ Căldura bate-n supravieţuire./ Autonomi şi pretendenţi la codru -/ Toţi cetăţenii, fără osebire,/ îşi neacă setea-n berea unui lotru./ Acel crâş- mar avea deatunci îndemâ- nare;/ Vorbea destul, punând apă-n pahare,/ Bătăi erau ades în curtea plină,/ Se furau bani şi se scoteau cuţite,/ Dar beţivanii se rugau să ţină/ Deschis cât mintea lor primea urzite/ Acele halbe atent îngrijite./ Acolo învăţat-am povestea pe deplin/ Că tremurul vieţii-l prinzi din mers,/ Că dragestea pentru femei e-un chin,/ De nu ştii să-i oferi un univers./ Se bea vârtos, pângăritor se bea,/ La Patru pietre, mai demult, cândva,/ Iar harul despuiat al vorbei de ocară/ L-am învăţat acolo, jucându-ne pe-afară.” „în orbita lui Borges” dă la iveală un Ionel Muscalu hieratic de-a dreptul, atingând uşor petalele şi pedalele cuvintelor, chiar dacă tot vitalist şi cu porniri de făcător al lumii sale:” Aş vrea să spun cuvântul cu pricina,/ Să nu mai ningă viscolind cu ger,/ Ducând Siberii de omăt spre Scilla./ Caribda adevărului o sper.// Aş vrea să tac lumini de-azur prin aer,/ Să mă-ntâlnesc cu nechezat de roib/ Trecând speranţa viselor prin caer,/ Să cresc lumini de rodii pentru-un orb.// Aş vrea din arbori mari să fac oraşe,/ Vitralii să le pun cu Dumnezeu,/ Să chem cu semn de rouă îngeraşe/ Să-mi rupă trupul cu gust erezeu.// Aş vrea să licăr prin troieni de dafin/ Cu versul licurici în pridvor amurgit,/ Să urc spre munte întrun băţ de afin/ Cântând spre seară versul ruginit.” într-o tonalitate asemănătoare sună şi „Pe lângă Villon”: „Ah, inima-mi hoinară iară zburdă,/ Cu mintea-mi limpede se ia la trântă./ Spectacol inedit, medieval,/ Solzoasele făpturi de prin podgorii/ Roiesc de butii duse către Pan,/ Grifoni îmi latră-n oase alegorii,/ Clovni şi fachiri îmi tescuiesc prin vine,/ Sărmană doamnă, nu ştiu cât m-o ţine.” în fine, până la reîntâlnirea de mâine cu poezia lui Ionel Muscalu, iată şi un text – „Inorogul” – de indicibilă tandreţe:”Băiatul cu policandrul aprindea stelele/ Strângând savuros mâinile pe sânii tăi./ Făcea gesturi simple, ruşinoase, cu efect nescontat,/ Se trezea dimineaţa, rupea o floare/ După care pleca./ La revedere!, striga curcanul din curtea vecină,/ înfoindu-şi roşul gâdilat al baticului gulerat.// Băiatul cu policandrul atingea stelele/ Aducând o mână după cealaltă peste coapsele tale/ şi tu îl priveai cu ochii de ceaţă/ De după paravanul păturii de lână,/ Aşteptând să se întoarcă, să te strângi iar nebună/ între zăbalele braţelor lui.// şi băiatul cu policandrul se aşeza după-masa/ Pe laviţă, rezemându-şi policandrul de gleznele tale/ Ca două vaze în care se oglindesc florile.”



articol publicat in 07.08.2008 ca editorial in Atac



de Dan Mucenic

marți, ianuarie 29, 2013

ACCEPT REGULA



Bunicului Ziuatic
Ce naiba, nu pot să folosesc strălucirea,
Mă caută noaptea cu jocuri de vânzare,
Strigând din căruţa alegorică
Furnizori pentru clipe de rouă,
Lacrimi de obraji roşii ca varza şi sfecla,
De ceapă. Ce de legume în cântecul meu!
Vitejia prinţului de ceapă, de varză acră,
Aceeaşi poveste domestică despre dama cu bame…
Găseşti ce nu-ţi doreşti.
Unde sunt atât de doriţii îngeri?
Bunicul meu, nea Marin, neras şi orb,
Îmi aminteşte poveşti despre crimele trecutului,
Fără aplomb, cu împăcare, lângă pâinea în ţest,
Tăiată cu cuţitul lui des ascuţit.
Doamne, dă-mi lumina trestiilor plângătoare!
Tu, Doamne al lebedelor şi al păsărilor,
Ajută-mă să-mi văd obrazul nepătat de sânge
În oglinda mărului vieţii!
Pe urmă voi putea să port soarele întâmplare
În naşterea hotarului morţii,
La o sută douăzeci şi trei de ani,
Pe treisprezece aprilie.

luni, ianuarie 28, 2013

COSMOS PE VERTICALĂ



Oh, timpul acesta, trecut-petrecut,
Mă împunge cu limba clepsidrei în coloană.
Mă împinge înainte spre ceea ce sunt
Eu pe verticală.
Mă trage de mână, mă împinge râzând,
Lacrima aspră a vieţii fecundă
Şi-mi face şi curte subtila secundă,
Să-mi treacă iar ora trăind-ne-trăind.
Departe de lume, departe de ziuă,
Tramvaiul cu cai ruginește în câmp,
Trecutul a fost demult pus într-o piuă
Şi-l trece pistilu-amintirii nătâng.
Oh, timpul acesta trecut-petrecut,
Răsuflă o viţă ascunsă în mine,
De-aş vrea să se pună clipelor scut
Să sparg rutina.
Nu pot....
Deci, cu bine!

sâmbătă, ianuarie 26, 2013

Raţia de părăginire



N-am cuvinte de laudă pentru legendă.

Omul a pierit gol şi s-a făcut statuie.

Oricâtă purpură am pune fantasmelor noastre,

Ele se uită în trecut asemeni păsărilor călătoare.

Năclăit de adevăr, prezentul ezită între clisă şi cer,

Supravieţuind doar fracţiuni pentru a deveni evocare,

De aceea distrug sistematic arhivele

Şi-mi majorez rodnic raţia de părăginire lucidă.

Pentru că doresc să zbor dincolo de halucinaţiile

Amintirilor.

Cateva fotografii needitate de la resfintirea Catedralei Adormirea Maicii Domnului, 25 aprilie 2010



Cu certitudine presa locala va prezenta evenimentul intreaga saptamana.
Cred ca cele mai importante lucruri, de spus, de la aceasta vizita a Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la Giurgiu au fost in ordine:
Vizita Patriarhului  Bisericii Ortodoxe Romane la Giurgiu, Preafericitul Daniel fiind pentru prima data in orasul nostru,
Bucuria Episcopului Ambrozie si a clerului ortodox giurgiuvean ca si acest patriarh ii viziteaza acasa la ei,
Prezenta moastelor Sfantului Mare Mucenic si Purtator de Biruinte Gheorghe la catedrala,
resfintirea Catedralei Adormirea Maicii Domnului , aceasta avand acum si Hramul Sfantul Mare Mucenic si Purtator de Biruinte Gheorghe,
"Premierea" domnilor Lucian Iliescu, Dumitru Beianu si Victor Boiangiu cu medalia Sfantul Apostol Andrei,
Bucuria giurgiuvenilor ca au Ziua Orasului Giurgiu, in sine, facuta cu mari eforturi anul acesta si mai ales din sponsorizari!




joi, ianuarie 24, 2013

INTRAREA PE TURNANTA, prefata volumului Baladele orasului meu. Chipuri de prieteni.


Părelnica noastră economie de piaţă a întors pe dos
mecanismul tradiţional al promovării critice a valorilor
în poezia românească. „Cine are bani” 1-a înlocuit pe
„cine are talent”. Cine are bani îşi publică volumele
n serial, ca pe telenovele, cine are bani îşi închiriază
la preţ de second hand un critic ros de molii, dispus
sa-şi pună numele la bătaie, cine are bani îşi rezolvă
recenzarea operei în publicaţii onorabile, în ale căror
redacţii se împleticesc personaje nerăbdătoare să audă
pocnetul dopurilor sticlelor de şampanie. Alţii scriu
de bine din milă, câţiva din spirit de gaşcă, alţii pentru
a administra balcoanele poetesei, destui pentru a-şi
asigura convieţuirea cu diverse instituţii culturale în
care se face trafic de influenţe, inclusiv politice. Iluştri
contrabandişti de poezie şi prea mulţi amatori de
indulgenţe i-au convins pe tarabagii că poezia nu are
valoare de piaţă, ci doar valoare de întrebuinţare.
Atunci, la ce bun încă un volum de poezie? La ce-i
trebuie lui Ionel Muscalu? El ştie care sunt culoarele pe
care aleargă rupţi în coate făcătorii de versuri şi criticii
lor îndoiţi de foamea de absolut orice, însă îşi leagă
speranţele de credinţa că prin ieşirea de sub teasc va
scăpa de incertitudine dacă vreo doi - trei maeştri îşi
vor da verdictul. Probele pe care le-a trecut până acum  nu au fost nici lecturi într-un cenaclu respectabil şi nici
întâlniri ritualice cu vreun demontator de versuri. Ionel
Muscalu doar a luat mai multe premii pe la concursuri
literare, făcându-şi gloria printre prieteni, colegi, vecini  şi mai ales în serile cu Merenghi. Constrângerile vieţii
l-au abătut de la linia dreaptă a căderii în patima poeziei,
dar chiar din această deviere s-au născut succesele lui
profesionale. Aşa că, pentru el, ieşirea în public din biroul
în care locuieşte deloc poetic nu are ce să compenseze,
ci este mai degrabă un soi de examen radiologic: Ionel
Muscalu vrea să se vadă poetul din el.
Doldora de cultură, ironist deseori cu periferiile
subculturale care ne invadează ca iedera, Ionel Muscalu
nu-şi mai este suficient sieşi, nu se mai ajunge cu ce  are şi s-a decis să treacă riscant într-o carte. Renunţă la
liniştea de sine şi se înfăţişează public sub masca jocului.
Se situează voluntar într-un subtil post-modernism
în care faptul că regulile nu mai au căutare devine
simulacrul unei decizii. Vârstele sale au fost tot atâtea
vârste ale poeziei, într-o succesiune în care straturile
s-au surpat, astfel încât nu ne-am mira dacă în ordinea
arheologică a stărilor sale, baladele de acum vor fi
descoperite undeva la începuturile timpului poeziei.
De aici şi impresia că Ionel Muscalu ne oferă doar
drumul căutărilor sale, poate un drum înfundat de
lăstărişul pădurii tinere, poate un drum al rătăcirii prin
tufişuri de provincie. Însă nu este oare mai important a
te afla pe drum decât a sta confortabil într-o mansardă
la capătul liniei?
Ionel Muscalu, spirit olimpian din fire, s-a decis săşi
măsoare valoarea. Îşi încredinţează destinul poeziilor
sale. Impresia lui e că se aruncă atletic într-o groapă cu
lei din care crede că mai scapă numai dacă se va face
gladiator cu plasă şi trident. Se şi întrevede citit de
academicieni şi recitat de criticii cu catedră. Să-i spunem
de pe acum că fuga e mai sănătoasă? Sau să-l lăsăm să
treacă prin şirul iniţiatic al dezamăgirilor? Orice s-ar
întâmpla, după apariţia acestui volum viaţa lui Ionel
Muscalu nu va mai fi ca înainte. Vinovaţi suntem noi,
toţi cei care îl lăsăm să-şi ducă fapta până la capăt.
Dar mai vinovaţi şi chinuiţi de şoapte vor fi cei care vor
tăcea.
prof. dr. Constantin Stoenescu
 
P.S. Aveti cuvantul!

miercuri, ianuarie 23, 2013

Untdelemn de cretă cerată


Poetul nu vinde fantasme, nu face decoruri de sticlă,
Îşi strânge în suflet puterea şi norii pe cer îi ridică,
Poetul nu împuşcă cetatea, deşi o dărâmă într-o zi,
Căci cine îi stă împotrivă, când oamenii prind a vorbi?

Poetul e strajă sau popă, e slugă şi uneori vânător,
Aduce din veacuri misterul cuvintelor ce încă nu dorm,
Poetul îţi dă sau îţi ia, aşa cum îi e datul - năluche,
Homer l-a salvat pe Ulysse, Elena a sfârşit pe Leuke.

La Byron avem încă un Cain, Borges domolea câte un tigru,
Pe nisipul cel alb şi Tagore înflorea muritor infinitul,
Iubind poezia cu spaimă, aşteptări de amazon licăreau,
Îeşind din ape făpturi ce Llosa şi Marquez aşteptau.

Poetul avea nasul mare, pe spate o togă de împrumut,
Trimis de atâţia împăraţi în Pontul acela pierdut,
Exilat la marginea lumii  ca Dante, Rabelais sau Oscar
Când vor să facă paradă, e bun de onor  şi-i bizar.

Poetul e acela ce moare, neuitând să-şi plătească un cocoş,
Cucuta pentru el nu-i o taină, funia e un şal mai soios,
Villon într-o iarnă grumazul şi-l vindea-n oglinzi de Murano,
În timp ce scriam foaia aceasta într-o barcă pe lacul Lugano.

marți, ianuarie 22, 2013

Andrei mi-a spus că viaţa merită trăită şi că nu e aşa de plicticoasă pe cât se aştepta. În acel timp eu aşteptam ploaia. Acum plouă. SET POEZII DE DRAGOSTE













CEA DINTÂI

Pretenţios, asemeni unei heroglife , pe care chiar am
zămislit-o eu,
Din degetele-mi cinci, pereche, mi-am luat doar
unul, pentru-un zeu.
M-am precedat pe mine însumi, reinventând
epoci de daruri.
Iubind deasupra stării efemere, sărutul nu l-am
deprins, l-am inventat,
Copilăria mea de fructe şi blesteme, prea laică,
nu a-nflorit nelimitat.
Potenţial de liberă forţare, am fost  perfect şi
iată ce-am ajuns.
Conservă de carne în porcăria care conduce ţara
spre un drum fără răspuns.
Tezaurul de forme prea etere cu sânge eu mi l-am pătat
Şi sânge am şi-acum pe haine,
pe hainele  ce m-au făcut bărbat;
O voce surdă din trecutu-mi urlă, capabilă
să inventeze vieţi,
Din dragostea tristeţii,
ce mi-anulat voinţ-acelei  mândre tinereţi;
Iubirea mea, exasperată, ţipă,
La inventarul vieţii am ieşit pierdut -
Un gest banal, rănind cu orbi pereţii
E semnul să o iau de la-nceput.


LUMINA ZILEI DE-A DOUA
Tot ei
Nimeni nu mi-a reproşat lipsa de ataşament,
(Nici chiar noaptea de care mă lipisem cu ochii legaţi),
Nimeni nu mi-a denunţat buna credinţă,
(E adevărat că la distanţe optime catrastofele mă preferă),
Aşa că mai departe merge inima mea lângă a ta.
Dimineţi şi seri revoltate pe geniul lui Borges,
Pe luna şi clepsidra acelor zile anulate.

Din calendarul uitării rup clapele pianinei
Iar trenurile marfare ale copilăriei
Se umplu de cireşe de mai.
Mai stai!


DIN TREI

Am muncit mult,
Am iubit bine,
Am scris prost,
Am pretins respect,
Am avut instincte,
Am slujit convins.
Cu orice preţ am iubit profund
Motivele cu majuscule.
În răspăr mi-am luat viaţa.
Cred în potenţial şi devenire.
Din devenire revino-ţi, tu, cea plină de sens,
Iubire fără scop,
Tu, cea plină de viaţă,
Fericit cel ce se recreează pe sine din iubire.
Din trei motive:
A iubit, a pretins, a avut!


GRAŢIA A PATRA

Aici, la noi, Dumnezeu ne lasă să ne facem de cap,
Ne lasă să ne îngropăm în manele şi-n bere,
Ne lasă să ne ascundem în peşterile prostului gust.
Aici, la noi, Dumnezeu ne dă lumină din spaime,
Ne depăşeşte uşor de parcă ne-ar deparazita,
Ne lasă să simţim mai curat pe de-a-ncetul.
Aici, la noi, Dumnezeu ne răsuceşte ca pe nişte frunze
Ne învârte în ţigara lui de tămâie şi smirnă,
Ne înghesuie lăturiş în rost, uitându-se în ochii noştri.
Câteodată, noi-frunze, noi-păsări, noi-petale,
Simţim în preajmă că Dumnezeu ne pune la masă
Şi-atunci ne dăm cu capul de praguri de sus.
Indiferent de rasa noastră, aici, la noi, spaimă nu e,
Dumnezeu ridicat din împietrirea privirilor noastre
Ne zâmbeşte scuturând frimiturile din barbă.
Doar presiunea străzii şi stresul din capul nostru
Ne împiedică să vorbim cu el. Altfel
Graţia aceasta ne-ar fi cuprins şi pe noi.


TALERUL DE IERBURI AL COPILĂRIEI MELE

Am iubit copilăria ca pe o femeie devreme şi nebună,
Am împănat-o cu dezmeticiri şi simţuri,
Am pierdut-o în frunzele pădurilor sterpe
Din câmpia Burnazului şi din lunca Dunării,
Foşnind din frunzele plopilor ca din fustele căzute.
În această umbră răcoroasă, dar nejilavă, în care
Crapi şi somni se prindeau în cârje de japcă,
Am învârtit pământul de la un capăt la altul
Ca pe fus, ca pe ciorchinii de struguri furaţi.
Femeie sensibilă şi debilă, copilăria mea,
De câinii lupi ai miliţiei şi de biciul paznicilor,
Am iubit-o cu inima urlând prin vaduri,
Prin vârtejuri de ciocârlii ale neumbrei,
Peste gorgane şi măguri, prin răstoace.
Femeia-mac, copilăria mea aprinsă, voluptoasă,
Am însângerat lanurile de grânele adolescenţei
Cu fugi de faun prin pietrele căii lactee,
Îmbrăţişându-mi trupul slab cu liliac şi măceşe.
Am iubit copilăria îmbolnăvită de contrarii,
Strident şi zvâcnit. Am iubit copilăria ca pe o femeie.

ACCEPT REGULA
Bunicului Ziuatic
Ce naiba, nu pot să folosesc strălucirea,
Mă caută noaptea cu jocuri de vânzare,
Strigând din căruţa alegorică
Furnizori pentru clipe de rouă,
Lacrimi de obraji roşii ca varza şi sfecla,
De ceapă. Ce de legume în cântecul meu!
Vitejia prinţului de ceapă, de varză acră,
Aceeaşi poveste domestică despre dama cu bame…
Găseşti ce nu-ţi doreşti.
Unde sunt atât de doriţii îngeri?
Bunicul meu, nea Marin, neras şi orb,
Îmi aminteşte poveşti despre crimele trecutului,
Fără aplomb, cu împăcare, lângă pâinea în ţest,
Tăiată cu cuţitul lui des ascuţit.
Doamne, dă-mi lumina trestiilor plângătoare!
Tu, Doamne al lebedelor şi al păsărilor,
Ajută-mă să-mi văd obrazul nepătat de sânge
În oglinda mărului vieţii!
Pe urmă voi putea să port soarele întâmplare
În naşterea hotarului morţii,
La o sută douăzeci şi trei de ani,
Pe treisprezece aprilie.




Mama -primăvara noastră eternă




Tu ai venit  pe lume să-mi fii mamă,
Să crezi în mine şi să mă dezmierzi,
Să mă înconjuri  cu îngeri, când mi-e teamă,
Să mă iubești oricând, orice să crezi.

Tu ai pe lume doar două păcate,
Cu siguranță două-s despre mine,
Căci te-ai trufit cu mine peste poate,
Lăsând în urmă dragostea de sine.

Eşti înger, ştiu şi eu  şi multe stele,
Cu care ai stat de vorbă nopţi întregi,
Veghindu-mi somnul sau rugând pe ele,
Să-mi dea o cale în vremile vitregi.

Mi-ai fost şi vis, oglindă, drum în viaţă,
Mi-ai dat şi hotărâre şi speranţă,
Mi-ai fost şi leagăn, sânul  plin de dor,
M-ai alăptat cu cer şi adevăr.

Eşti şi acum o lebădă şi-o zână
A lacului acela fermecat,
Unde-am murit şi am simţit o mână,
Prin gândul tău pe loc m-ai înviat.

Trec anii peste tine, mamă,
Privind imaginile acelea de demult,
Te văd şi soră şi copilă iară,
În mintea mea eşti tânără oricând




POTECI UMBLATE
Tatălui meu

Născut cu-n dar de-a lumina tot locul
Pe care-l celebrează poftit sau nepoftit,
Îşi are-n neodihnă tot norocul
Şi-n viforoase zbateri purcede neostenit.

Ca pomii de Rusalii, zâmbind când eu mă scol,
Arată încă verde cu sufletul lui cald,
O spaimă şi-o îndoială, iertare, foc şi viscol,
Cer bântuit de nouri de cositor ce ard.

Bea cu venin din Câlnişti izvoarele divine
Ce-nseninează stele, polare ca şi noi,
Poveşti despre triumfuri şi iele orfeline
Jucând sub cerul liber ne beau pe amândoi.

I-am cunoscut genunchii şi palmele muncite,
Când ridicat din abur copilul a murit,
Cu arcul de mistere prin codrii risipite
Noi mai vânăm fantasme care ne-au bântuit.

Zăpezi de azur



Când tu deschizi fereastra,
În mine curg zăpezi,
Albastre, înverşunate,
Ca apele repezi.

Dragă femeie, în ierni patriarhale,
Zăpezile-s în mine şi toamnele în vane,
De aceea nu deschide, parfumul tău doboară,
Prin lumea anodină trufia-mi de ocară.

Şi-n ospicii de nea, bucoavne se-nvechesc,
Miroase şi pământul a vechi hrisov domnesc,
Chiar de deschizi fereastra, ca pe-o poruncă nouă,
Să scotocesc chinovii prin boabele de rouă.

Priveşte-mi întristarea, zâmbind a mântuire,
Lumina strălucească  pe faţa ta, de tremur,
Iară dogoarea vorbei, n-o lăsa să respire,
Zăpezile sihastre ale vreunui cutremur!

Renasc aicea pricini, când tu deschizi fereastra,
De aceea încă odată, cu  cerul te conjur,
Priveşte-mă prin sticla-i, îngăduie şi, basta,
Să curgă-n mine repezi, zăpezile de azur!

Seară de vară

Patru păsări de aur în colțuri, Coperți de saftian, Cartea tulburătoare a însuflețirii, Nimic mai mult, nimic mai puți...