Eu nu am ferestre magice,
Nici portrete, nici aramă, nici timp,
Soţ intim provinciei practice,
Tăcut şi ratat nu te mint.
Spălat de limba cişmelei,
Cresc rândul baladei cea tristă
Mă auresc în versete orbete,
Aerând orga spartă şi tristă.
Cu vers de gură-cască sub scară
Bat prin aripi către recea seară,
Te fericesc cu răpiri de noapte geroasă,
Topită-n praful de stea generoasă.
Şi-n clipa în care trec pragul mormântului
Ştiu sigur că un vers mă rupe fără sens
Din cartea necântată de vreo formă a destinului
Şi râsete de înger mă urcă-n univers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu