duminică, februarie 20, 2011

Nu am ferestre magice... dar îi aştept surâsul

Eu nu am ferestre magice,
Nici portrete, nici aramă, nici timp,
Soţ intim provinciei practice,
Tăcut şi ratat nu te mint.

Spălat de limba cişmelei,
Cresc rândul baladei cea tristă
Mă auresc în versete orbete,
Aerând orga spartă şi tristă.

Cu vers de gură-cască sub scară
Bat prin aripi către recea seară,
Te fericesc cu răpiri de noapte geroasă,
Topită-n praful de stea generoasă.

Şi-n clipa în care trec pragul mormântului
Ştiu sigur că un vers mă rupe fără sens
Din cartea necântată de vreo formă a destinului
Şi râsete de înger mă urcă-n univers.

Niciun comentariu:

O poveste despre cer

         Când eram copil mergeam des la ţară. La ţară însemna libertate cu program de masă şi atenţie la cer. Dacă era vară, trebuia să...