Ce splendoare universală eşti tu, Nichita!

Să tăinuieşti tăcerea unui înger
Atât de blond, atât de hămesit
De porţii mari de aer până-n cer
Ar fi iubit, ar fi trăit,  ar fi iubit.

Să spui de el, gândindu-te la viaţă,
La verdele ei verde ca de mac,
Când adevărul spus de el ni se răsfaţă,
Ca o vocală pusă-n cozonac.

Să dormi de el, şoptit cum se cuvine,
Lucid şi fără vâsle de la glezne adunând,
Mascul lucind printre întinse vine,
Înţelepţind tristeţile pe rând.

Să ţopăi despre el, ca şi o capră neagră
Acolo sus în munţii respiraţi,
Cu demâncarea prinsă-n luna întreagă
Pe cobiliţa vremii sărutaţi.

Să hărăzeşti îmblânzitorilor de catedrale
O turlă sus, mai lângă Dumnezeu,
Să clocoteşti de vieţi universale
Curbate-n sus, invers de curcubeu.

Vorbirea trează să i-o porţi în minte
Şi să miroşi ca teii când e ceaţă,
Să cazi din înger către cele sfinte
Şi înarmat să zbori spre-o nouă viaţă.

Apoi, din coaja ta de ou funebru,
Născut să mori, adăugat la frig,
Să te-alăptezi cu visul unui dor celebru,
Înfulgerat de Ana pusă-n zid.

Cu sânge gros să-i scrii onorul,
Râzând-plângând cu şapte vieţi,
Nerisipire din delfin-cocorul
Cântării pe care-o aştepţi!