PETE ÎNFLORITE DINTR-O FABULĂ

„Madame dans sa tour monte si haut… ”

Fata aceea si pata de cafea din colţul pernei
Îmi aminteau întotdeauna de mine, cel tânăr.
Mă nărăvisem la furat potcoave din haremul stelelor
Până mi-am fript buricele celor cinci degete cu o
caia de aur
Care s-a încolăcit pe unul singur.
Mă gândeam la prietenii mei cei neavuţi şi la neavuţii
mei neprieteni,
Îmi netezeam borurile pălăriei cu stări de lehamite
Şi-mi năimeam argaţi dintre fii vântului
Pe care-i plăteam cu frunze din Prolegomene
La un viitor compendiu de linişti extatice.
Femeile aveau carne de piersică şi tors de siameză.
A fost o zi mare când am întâlnit soţia melodioasă
A gloriei. Avea capot deschis în faţă…cu nasturi,
Îţi puteai strecura mâna cu prietenie pentru a aplauda
Nurii şi muzica sferelor ei de viitoare gravidă.
Pata de cafea era brună ca păcatul, atrăgea privirile
Asemenea torsurilot răsărite berbant la fecioare.
Totul în jur părea târziu şi trist.
Cireşul era de fapt o moarte a primăverii,
Iar lupa trişa normalitatea cu struguri.
Persia era strânsă într-o bocceluţă de demult.
Dumnezeu suia lumea pe bicicletă
Şi o învăţa şerpuitul pe două roţi şi pe o roată
Fata aceea şi pata de cafea din colţul pernei
Îmi aminteau de mine, cel tânăr.
Morala: Nu mi-e frig de amurg, ci de petele din lună.