De ce-aş fi trist - de Tudor Arghezi

De ce-aş fi trist, că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surîde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.
De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă si blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă cîteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lînga mine.
De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?
Nu mi-e clădită casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…