Astazi este echinoctiul de primavara.
In Romania, Echinoctiul sau echinoxul de Primavara a avut loc pe 20 martie la ora 19:32.
La acea ora un tanar prieten m-a sunat sa imi dea vestea rea ca un alt tanar, Mario G., a murit.
Dumnezeu sa-l ierte!
A suferit un accident de masina undeva pe soseaua Bucuresti, in dreptul sediului Jandarmeriei.
Am spus doar: asteapta-ma, vin si eu acolo!
Apoi am sunat sa aflu unde trebuie sa ajung.
La Urgente, la Spital, mi s-a spus.
Nu ma pricep sa vorbesc, nici sa scriu in fata mortii.
De obicei, fiindca din nefericire in ultimii doi ani prieteni de-ai mei au trecut prin asta, tac.
Tac si ma abtin sa nu plang.
Nu doar fiindca tata mi-a spus cand eram mic ca barbatii nu plang, ci fiindca nu vreau sa plang.
Imi inabus durerea aceea in suflet, inainte de a izbucni prin ochi, pastrand-o pentru mine, neimpartind-o cu nimeni.
Am ajuns la Spital unde erau peste 50 de persoane, multi tineri, unii tineri de la organizatia noastra de tineret, prieteni buni cu Mario, unii fusesera cu el cu o noapte inainte la un majorat.
El nu bea si nu fuma, aflase ca are gastrita si tinea un regim.
Era cuminte si discret, era student la facultatea din oras si avea 20 de ani.
Mama lui nu striga decat: Copilul meu! Copilul meu!
A spus ca au chemat-o la spital fara sa ii spuna cineva ca fiul ei, unicul ei fiu, murise de doua ore.
Am aflat acolo ca accidentul s-a produs cu un Logan condus de-o fata.
Nu vreau sa comentez accidentul, ci doar aceasta fragilitate a vietii.
Toata viata ne aflam la granita mortii si niciodata nu ne gandim la ea, nici din perspectiva omului, nici din cea a crestinului.
Atunci cand inaintam in varsta sau cand suntem bolnavi ajungem la un soi de compromis, la un fel de a propos pe care il batem vietii referitor la partea cealalta, moartea.
Cand l-au scos din morga, tinerii nostri baieti au ajutat la incarcarea cosciugului in masina cu care l-au dus acasa, plangeau toti, fete si baieti.
Aprinsesem mai devreme o lumanare, am mai aprins doua si le-am lasat sa arda pe acolo pe unde ii trecea umbra imbracata in lenjeriile albe, care ii acopereau fata.
Am ajuns acasa si am ajutat la deschiderea oblonului lateral al camionetei. Pe strada Pescarilor, acolo unde locuia Mario nu fusesem niciodata pana atunci, trecusem adesea la 200 de metri. Plangea toata lumea, iar mama striga din nou disperata: Copilul meu!
Din nou nu am stiut ce sa spun in fata mortii si am tacut, incercand si de data asta sa nu plang.
Nu am reusit, am aprins o alta lumanare pentru sufletul lui.
Dumnezeu sa te odihneasca , Mario!
O parte din sufletele colegilor tai va merge cu tine, oriunde te-ai afla!
O bucata din sufletele colegilor tai te va pastra mereu alaturi de ei, oriunde s-ar afla!
