LUMEA

Amnezică şi abandonată ea a uitat de mult cum o chema
Inventa peisaje în exil, inversa lumina ochilor,
Respira şoptit şopârle, orbecăia sub pseudonim,
Uluind se îmbogăţea văzând
Cleiul dragostei, ochelarii adevărului, toga sărăciei, visele
Fecioarelor, lebedele cerşetoare şi halbe pentru concedii.
Vuia a speluncă,
Animalul rătăcit îşi camufla vinovăţia în curiozitate
Până în ziua în care călăul i-a deschis ochii
Fără severitate, cu două boabe de untdelemn de candelă.
Tocmai se pregătea să nască trei camioane cu soldaţi,
La mijlocul negocierilor Dumnezeu a împărţit-o în
două silabe.
Moartă, îşi umbreşte jurnalul în fiecare zi cu erupţii.
Astăzi a notat pe penultima filă:
„Duhoarea împopoţonată cu pravile are mâini de
bărbat…
Pe sufletul meu, eu sunt lumea”.